CALIFICARE! Naţionala de fotbal a României se califică din nou, după mai bine de zece ani, la un baraj pentru Cupa Mondială! După o dublă excelentă, cu Ungaria iar mai apoi Turcia, în care jucătorii lui Piţurcă şi-au arătat valoarea, selecţionerul român este gata de adevăratul său examen în barajul ce asigură un loc printre primele 32 de echipe ale lumii! Ba mai mult, România pare favorită să se califice mai departe, naţionalele peste care ar putea da fiind sub valoarea de care au dat dovadă ai noştri în ultimele meciuri!

Aşa ar fi trebuit să arate articolul meu de azi; mi-l pregătisem deja. Dar nu, n-a fost să fie. Cum s-a întâmplat de fapt?

Românii vin după un triumf zdrobitor în care am călcat în picioare patria vecină, 3 – 0 contra Ungariei pe Naţional Arena. Cu toţii îi vedeam deja, nu la baraj sau în grupele Cupei Mondiale, ci undeva favoriţi la trofeu. „Nu mai are cine să ne pună probleme!” declara după meci preşedintele Ligii Profesioniste de Fotbal, Mitică Dragomir. Dar când nu reuşesc alţii să ne pună probleme, ni le punem singuri.

Un fel de mesaj promoţional

Eram gata de meci, eram cu nişte documente goale deschise pe pc, cu ochii către Antena 1, aşteptam „primul 11” oficial, şi eram pregătit să scriu atent cronica meciului. Era cam ora opt (seara, normal) fără câteva minute. Bipăie Facebook-ul. „Felicitări, ai câştigat două bilete la meciul naţionalei din această seară, contra Turciei!” M-a pus pe mine păcatul să mă mai bag într-un concurs al celor de la City Insurance , că deh, după ce le-am luat oamenilor biletele la meciul cu Ungaria, nu îmi mai dau mie ăştia ceva în viaţa asta. E a doua oară în cinci zile când aceeaşi companie îmi oferă cam gratis bilete la meciurile naţionalei. Foarte frumos din partea lor, şi-au câştigat un fan! Sare băiatul ăsta într-un taxi şi traversează tot Bucureştiul pentru a lua biletele, cu mai puţin de o oră înainte de intonarea celor două imnuri. Le ia, fuge înapoi, ajunge la timp pe stadion, se bucură de imn, aplaudă. Mulţumesc City Insurance!

„Nu suntem capabili!”

România începe curajos, începe cu încrederea că poate câştiga partida. Dar ceva, sau poate cineva, nu îi lăsa să o facă. Nu publicul, nu echipa adversă ori arbitrul, ci propriul selecţioner; un Victor Piţurcă ce a pregătit partida la un egal confortabil. Normal că atunci când Torje şi Tănase vor să sufoce apărarea adversă, iar nea’ Piţi le face semn să îşi mişte curu’ înapoi în poartă, nu ai prea mari şanse de reuşită. Normal că Marica nu putea să dea jos de pe el vreo trei-patru apărători turci, el fiind singurul tricolor din jumătatea adversă, bombardat cu degajări şi respingeri de toţi coechipierii, de parcă ar fi scris Siria pe spatele tricoului său. Golul turcilor, cel pentru 0 – 1, cade conform desfăşurării jocului, meseriaşul Yilmaz, autorul deschiderii de scor, aleargă zăpăcit către jumătatea terenului, bucurându-se; pune o frână bruscă, sau poate s-a încurcat în gazon, şi se întoarce către poarta în care a marcat, către, poate cea mai gălăgioasă galerie românească. Se aruncă, se tăvăleşte în chinuri, o face în faţa lor. O face în faţa mea. Urât aşa. În spatele meu un copil îi spune tatălui: „ţi-am zis eu că au atacant bun aştia!” „N-au, tată, n-au, suntem noi proşti! Nu suntem capabili!” îi răspunde dezamăgit acesta.

Şi totuşi ne-am calificat!

Nu cu echipa de fotbal, ea nu prea are şanse. Ci cu galeria, cu suporterii. Dacă s-ar face un Campionat Mondial al galeriilor, nu mai zic că nici n-am avea probleme cu calificarea, dar am avea şanse mari la trofeu. Şi n-ar fi rău nici să fim ţară gazdă. Dar fără unguri, că ne strică ăia tot cheful, şi mi-e că dacă mai prinde cineva picior de ultraş maghiar prin capitală îi pune picioarele în cârcă. De menţionat că turcii au fost foarte cuminţei, săracii, chit că au avut câştig de cauză.

Să plece el, să vină cine?

După golul de 2 – 0, acela târziu din minutul 90, fiecare spectator care avusese tăria să rămână pe scaunul său până în acel punct se ridică şi pleacă. Eu inclusiv. Mulţimea se opreşte însă, nu dezamăgită, ci de-a dreptul furioasă, pe scări, în picioare, grămadă, şi începe să-i scandeze demisia selecţionerului. Să plece! Şi cine să-i ia locul? S-a zis de Reghe, s-a zis de Petrescu. Amândoi sunt printre preferaţii mei, ca şi tehnicieni români în activitate, însă vă aduc aminte un singur episod: Lucescu Jr. a venit acum câţiva ani la cârma naţionalei ca fiind un erou absolut. Susţinut de presă, de galerii, de oamenii din sistem, de jucători. Venea după o performanţă incredibilă cu un Rapid ce a murit de mult, un sfert de cupă UEFA. Era tânăr, era considerat salvarea fotbalului românesc, un fotbal care o ducea la acea vreme mult mai bine ca cel actual. Şi dacă vine Petrescu şi nu face nimic, apoi o să-i distrugem cariera de antrenor precum am făcut-o cu cea a lui Răzvan? O să-l trimitem şi p-ăsta la arabi? Sau s-a mai zis să vină de acolo, din Golf, Olăroiu. Avem bani de el? Probabil că avem, gândindu-mă la ce salariu şi ce prime are Piţurcă, într-un contract în care nu e stipulat vreun obiectiv pe termen, nu scurt, măcar mediu.

Poate data viitoare…

N-aş vrea să fiu rău, sunt român, sunt patriot, şi toate celelalte, dar dacă se gândeşte cineva că o Olanda calificată deja matematic de pe prima poziţie va lua puncte atât ungurilor cât şi turcilor în ultimele două meciuri este un optimist irecuperabil. Cred că portocaliii ar avea mai multe şanse să câştige cu nişte naţiuni dornice de calificare dacă ar băga în teren rezervele. Poate ăia să mai fie motivaţi acum. Iară noi, poate în campania viitoare să facem în aşa fel încât să ne calificăm la un turneu final la care participă mai bine de jumătate din ţările europene. Sau poate Mircea Sandu o să-i scoată din contract selecţionerului (care va fi atunci) obiectivul de calificare; mă gândesc că până în 2020 mai e, atunci e Olimpiada, atunci e momentul să ne afirmăm în lume, nu acum.

La „Şi Altele”:

– Hoban nu e jucător de naţională; Papp este, în momentul actual, peste Goian; Stancu nu trebuia lăsat să joace mai mult de 10 minute

– La cea de-a doua bară a României am văzut un steag zburând pe deasupra mea, în direcţia jucătorilor; noroc că eram la inelul trei că altfel se suspenda meciu.

– Să zic ceva de arbitraj? Mă uit la ăştia de ne arbitrează în meciurile internaţionale şi mi se face dor de Avram.

– Am făcut o poză drăguţă a unui tip de stătea în faţa mea; e un fel de CR7… un fel de…

– Titlul semnifică mai multe lucruri: mai departe de teren stau eu cu fiecare meci; la următorul mă aşez pe acoperiş. Mai departe de calificare sunt tricolorii după fiecare meci. Mai departe de poarta adversă stăteam cu fiecare minut ce trecea, deşi eram conduşi. „Mai departe”, aşa zice românu’ după fiecare zi nasoală: Mereu mergem mai departe!